Jurnal de teren

Căldură mare la Mila 23 sau despre cum peştele nu e carne

Am ajuns la Mila 23 îngrozită de ideea că trebuie să mănânc feluri de mâncare „exotice” (urăsc peştele şi mi se pare un chin cumplit pescuitul oaselor din diverse carcase solzoase) şi că voi fi nevoită, probabil, să supravieţuiesc botezului culinar al borşului de peşte cu apă din Dunăre. [continuarea]

La Mila 23 cei care vor dori servicii vor fi dezamăgiți. Cei care vor trăiri, nu

Niciodată nu am fost un fanatic al Deltei Dunării, în afară de o singură vizită de o zi în copilărie, am privit Delta la televizor. Cumva terenul ales pentru studiul gastronomiei este un salt în necunoscut. [continuarea]

Despre cum crapul la protap este de fapt crap la cuptor, metamorfoza mujdeiului și despre cum se aprovizionează Mila 23 cu vase de tuci

Doamna M. ne-a întâmpinat de îndată ce am intrat pe poartă. Nu s-a prezentat, nu a întrebat mai nimic despre noi şi ne-a arătat rapid cele două camere în care ne vom caza. Fetele, eu şi Ioana, vor primi camera mai spaţioasă şi mai frumos aranjată, băieţii pe cealaltă. Ne-am lăsat bagajele în cameră şi am ieşit în curte toţi patru. Doamna a pus rapid peşte la prăjit, că doar venim înfometaţi de pe drum. [continuarea]

Cine bea apă din Dunăre rămâne la Mila 23 pentru totdeauna

Drumul spre Mila 23 se întoarce spre sine ca într-un cârlig după o vreme. Mergi mai bine de trei ore pe canalul principal de navigație cu vaporul „Moldova”, treci prin localitățile Partizani, Gorgova și Maliuc, debarci la Crișan, centrul comunei din care mai fac parte Mila 23 și Caraorman, și mai aștepți un sfert de oră, poate douăzeci de minute, poate mai mult, pentru ca vaporul mai mic, „Adriatica”, să te ducă puțin înapoi, în cârlig, spre sat. În tot acest timp, „Moldova” își continuă drumul său către Sulina. Până la Mila mai sunt 50 de minute de mers, de fapt de navigat. [continuarea]

„Peştele a ajuns de la mâncarea bogatului, mâncarea săracului!” O incursiune în satul agricol din inima Deltei

Drumul pe catamaran – lung și destul de cald – oare cum o fi să trebuiască să faci naveta Chilia- Tulcea? Ma simt mai puțin rău instantaneu gândindu-mă la asta. Oameni cu multe bagaje băgate sub scaune sau pe puntea din spate, unde sunt și locurile ocupate primele. În bagajele unde am putut trage cu ochiul am întrezărit legume roșii, castraveți, ardei, orez, făină, detergenți- mare parte din ele mărci produse de un hipermarket, mai ieftine. Primul contact cu satul: panoul cu „Protejati pelicanul cret!” (pelicanus crispus). [continuarea]

Chilia – locul în care peştele întâlneşte agricultura

Am ajuns în Chilia. E ora 5. În faţa pontonului, parcate ca nişte taxi-uri, câteva şarete şi căruţe îşi aşteaptă « clienţii ». Toată lumea e încărcată cu bagaje motiv pentru care catamaranul cu care am venit a întârziat destul de mult plecarea. Un frigider, o saltea, zahăr, ulei, oţet, e tot ce pot observa pe vas căci în rest toate pungile de rafie, genţile, raniţele sunt închise. [continuarea]

Accesul la resurse în Chilia Veche. O mică istorie socială

Am simţit atmosfera din Chilia Veche încă din momentul în care am urcat în catamaranul umplut până la refuz de localnicii de pe braţul Chilia. Nici urmă de turişti. În afară de localnici, erau cel mult câţiva oameni care se întorceau acasă după mai mult timp. [continuarea]

Sturionii, turiştii şi bucătăria creolă

Am coborât de pe vapor, târând cu dificultate un troller mediu ca dimensiune, dar mare ca greutate. M-am simțit complet inadecvată în peisajul de acolo, eu cu trollerul, rochița cu pătrățele și ochelarii mei mari de soare, față de tot spațiul acela calm și prăfuit, ca în orice alt sat, de altfel. Îmi alergau ochii în toate direcțiile încercând să inspir cât mai mult din Sfântu Gheorghe. [continuarea]

Bucătăria ca spațiu tabu

Mi-am propus să vin fără prejudecăți la Sf. Gheorghe și să nu mă aștept ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel. Dar în timp ce încercam să îmi alung din minte imagini ale unor gospodine care gătesc “ca la mama acasă” – dar cu pește, cu câteva secrete moștenite de sute de ani pe linie maternă, neatinse de “răul culinar” contemporan, cu ceva metode rudimentare de gătit ce implică măcar lemne, am început să-mi formez un nou gen de așteptări. [continuarea]

Acasă în satul turistic Sfântu Gheorghe

Iunie 2012, Muzeul Țăranului Român, festivalul D’ale Gurii Dunării. Locul de întâlnire și primul “test” pentru practica de teren ce avea să aibă loc. O canoe stă așezată în curtea muzeului, lăcuită, fără pic de urme pe ea, zici că este scoasă din cutie. Pe ea scrie, Mila 23 – Asociația Ivan Patzaichin, deja mă gândesc, oare voi merge la Mila 23? [continuarea]

Mici de peşte, kebab, scrumbie şi meandrele ecosistemului din farfurie

Am pornit spre Sfântul Gheorghe așteptându-mă să găsesc aici un sat întrepătruns de canale în care pescarii își parchează bărcile, de stuf care acaparează spațiul și în care păsări rare zboară dintr-o parte în alta. Este pentru prima dată când vin în Delta Dunării, iar imaginea pe care o am despre acest loc este creată de cărți, vederi sau documentare ale lui Jacques Yves-Cousteau. De fapt, îmi dau seama că această imagine nu cuprinde deloc oameni. Îmi imaginez cum ar trebui să arate apa, păsările sau natura, dar nu am nici o idee despre cum sunt așezările omenești. [continuarea]