deltagastronomia

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării

Căldură mare la Mila 23 sau despre cum peştele nu e carne

Ioana JELEA

Înainte de Mila

Am ajuns la Mila 23 îngrozită de ideea că trebuie să mănânc feluri de mâncare „exotice” (urăsc peştele şi mi se pare un chin cumplit pescuitul oaselor din diverse carcase solzoase) şi că voi fi nevoită, probabil, să supravieţuiesc botezului culinar al borşului de peşte cu apă din Dunăre. Groază e un cuvânt potrivit pentru că îmi cunosc foarte bine reacţiile (panică, agitaţie extremă şi, în general, orice altă manifestare care poate face viaţa imposibilă celor din jur) atunci când vine vorba să mă confrunt chiar şi numai cu gândul unei afecţiuni a stomacului. Al doilea punct nevralgic era locul în care urma să dormim, pentru că, din pacate, lipsa somnului sau un pat care-mi provoacă dureri atroce de spate (chestie probată de nenumărate ori) mă fac să devin „neom”. Prin urmare, scoborâtă printre milanezi, car după mine ditamai bagajul de frici.

Mai important decât toate acestea, la Mila 23 trebuia să înţeleg dacă pot sau nu să fac trecerea de la teorie şi de la discuţiile de seminar la realitatea discuţiilor cu oameni necunoscuţi, în a căror intimitate trebuie să intru/intrăm cu un scop precis. Aveam în minte unica experienţă similară, cea a discuţiei cu o persoană din vânzări, care trebuia să-mi spună povestea ei de viaţă, moment care mă storsese de vlagă. Întâlnirea cu propria-ţi limită în a interacţiona cu oamenii e greu de suportat.

Unul dintre gândurile care nu-mi dădeau pace în perioada premergătoare călătoriei (gând care s-a încăpăţânat să stea atârnat în vârful bagajului meu de frici până în ultima clipă petrecută la Mila 23) a fost că sunt o mare mincinoasă. Pe de o parte, trebuia să studiez o temă care nu-mi e câtuşi de puţin aproape de minte (sufletul, saracul, nu mai avea ce căuta în povestea asta), pe de altă parte trebuia să mimez interesul pentru o zonă a vieţii domestice pe care o priveam cel puţin cu răceală (pentru mine gătitul este o corvoadă pe care o refuz cu încăpăţânare pentru că este o ocupaţie care îmi este atribuită automat, pentru că sunt fată, şi pentru că presupune un tip de îndemânare pe care nu o am; asta ca să nu mai vorbim de faptul că şi gătitul, vai, mie!, îşi are propriile elite, gata să te pună în dificultate, eventual în public, pentru un gust mai puternic al triumfului, desigur!).

La Mila

Luni, ajungem în sat pe la 3 si jumătate. Vreme rea; dintr-o dată s-au adunat nori destul de ameninţători şi începe să plouă. O ploaie timidă, dar destul de deranjantă având în vedere oboseala drumului. Ne ia în primire de pe ponton un băiat îmbrăcat în pantaloni scurţi, tricou şi cu papuci în picioare, care se mişcă uşor şi rapid, cumva făcându-ne în ciudă nouă, celor care cărăm în rucsac trei sferturi din acareturile orăşeanului speriat de bombe. Ajungem destul de repede în curtea gazdei noastre şi ne lăsăm în grabă bagajele în cele două camere spaţioase pe care doamna ni le pune la dispoziţie.

O pornim prin sat pe vremea cea rea, în haită, zgribuliţi. Primul contact cu „terenul”. La întoarcere, ne aşteaptă o cină cu peşte prăjit (caras, biban şi somn – prima însemnare obsesivă despre „ce mâncăm”), mujdei de usturoi (îl simţi pe degete trei zile după de ai mâncat) şi o salată de roşii cu castraveţi şi ceapă (da! usturoi şi ceapă, doi într-una!). Poate nu stăm chiar atât de rău?

Marţi, dis-de-dimineaţă (la noi pe la 9 jumătate, la ei, ziua începe pe la 5; asta e!) planul de atac: o pornim frumos, prin sat, în căutarea LOCALNICULUI cel de mese gătitor. Din discuţiile cu gazda, deducem dorinţa ei de a ne spune tot şi, cu o uşoară teamă că am putea să o jignim pentru că încercăm să dăm şi de alţi oameni din sat (nu numai de cei pe care ni i-ar putea recomanda dumneaei), ne strecurăm pe poartă. Rămâne să ne ocupăm de dânsa în zilele următoare. Pentru moment, libertate totală să dăm pieptul cu necunoscutul care moare, nu-i aşa, de nerăbdare să ne spună lucruri despre viaţa lui. […]

Din fericire, la prima casă la care ne oprim (o casă mică, cu o curte îngustă şi un gard bleu) găsim o doamnă care pare dornică măcar să ne asculte. Soţul tocmai pleca la pescuit (şi ce bine! înainte să plece ne-a aruncat un „ce să mâncăm? peşte!!” care ne-a dat de înţeles că înaintăm pe un strat extrem de subţire de gheaţă). Doamna e obişnuită cumva cu străinii care îi pun întrebări pentru că a mai fost pe la ea o echipă de televiziune care a vrut să afle cum îşi duce ea viaţa şi pentru că fiul ei a participat la un teledon pentru copiii Deltei.

O oră de discuţii şi o maaaaaare uşurare. Asta pentru că am văzut că ne putem sincroniza, ca echipă, în formularea întrebărilor şi pentru că, iată, nu e dracul chiar aşa de negru. Ne promite că ne va găti ceva, numai că trebuie să revenim joi, pentru că soţul abia pusese vintirele în baltă şi trebuie să treacă o zi până se prinde ceva în ele ( aşa e cu vintirele „de la uscat”, e nevoie de o perioadă de „reacomodare” cu apa).

Aflăm, cu mirare, că peştele nu e carne. Bun!

Câteva cuvinte schimbate în fugă, pe drum sau la poartă, cu o tanti Lucica şi cu o soţie de vânător. Greu să treci dincolo de sfântul peşte, plus că ni se sugerează mereu să mergem la altcineva, care ştie mai bine despre lucrurile astea. Spre seară, discuţie liniştitoare cu un fost pescar oceanic, reprofilat ca administrator de ponton. Ne vorbeşte despre călătoriile lui pe mare, în timp ce-şi curăţă vintirele cu o perie. Pare dornic să mai trecem pe la el.

Tot e bine pentru prima zi. Concluzie salvatoare!

Miercuri, dimineaţă, o luăm spre jumătatea de sat a celorlalţi doi membri ai echipei de la Mila, dar ne despărţim de ei destul de repede. Intrăm în vorbă, şi ei şi noi, cu oameni care stau la numai câteva case distanţă unii de alţii. Domnul S. ne răspunde repede şi clar, dornic să rezolvăm problema cu „operativitate”. Eu îi spun în glumă că l-am „prins” la lucru, el îmi răspunde tăios că dacă l-am prins, să-l ţin bine. Bocancul în mutră doare, dar continuăm cu zâmbetul pe buze, sub un soare ucigător. Mă răzbun fotografiindu-i ştiuca pusă la uscat. Mă priveşte drept în ochi în timp ce ne explică cum e cu peştele care trebuie să fie „la prima prospeţime” şi eu susţin privirea cu gândul că TREBUIE să profităm de asemenea ocazii, care sunt foarte rare. Atlfel, mi-aş fi luat tălpăşiţa cât ai zice….fix peşte.

Spre prânz, masa în Baltă, în grădina gazdei. O masă pantagruelică, cu personaje memorabile, care fac lucrurile la scară foarte mare şi care înghit, pur şi simplu, lumea. Peşte din borş, apoi borşul propriu-zis, piraşchii cu miere (întingem cu gogoşile uriaşe într-un bol plin cu miere), porumb fiert, pepene alb, pepen roşu. Rachiu, ca să ne facă poftă de mâncare. Bere. O căldură infernală şi un fum de ne face pe toţi să plîngem de fericire că trăim experienţa autentică a gătitului pe câmp.

Câini, pisici, coceni, străchini ceramice şi de tablă, cu un strat vizibil de „ceva” din materia locului. Ce mai contează? Nimic nu pare să-i poată atinge sau afecta în vreun fel pe uriaşii care glumesc cu poftă (din trei în trei cuvinte ceva sau cineva e „pizdit” sau „pulit”), mănâncă ameţitor de repede şi de mult şi împart cu generozitate resturile cu toate vietăţile care ne stau împrejur. Căldură mare, monşer, dar o căldură generoasă, cu burdihan zgâlţâit de hohote! […]

Suntem invitaţi la masa. Curat noroc, sărman stomac îndopat deja la prânz! Senzaţie ciudată dată de faptul că stau la masă cu 5 bărbaţi. Doamna mănâncă abia după ce termină masa soţul ei. Suntem învăţaţi cum să mâncăm peştele, care e crestat ca să se “topească” oasele mici. Linul prăjit seamănă cu şarpele; nu se curăţă de solzi. Glume cu mâncăruri din carne de şarpe (ni se sugerează felul “cizme”) şi din buze de râmă. La final, cât pe-aci să picăm în cursa unui sfat binevoitor, anume acela de a le ura “bafta!” pescarilor. Istovitor. […]

Vineri. Ne-am stabilit o ţintă precisă: trebuie să vorbim cu pescari. Uşor de zis. Schimbăm jumătăţile de sat (pe a noastră o epuizasem după episodul cu „iar au venit ăştia!”). Cătălin rămâne să vorbească cu un pescar. Eu o iau cătinel către capătul ne-exploatat al Milei.

Căldură imensă. Nu am apă la mine. Măcar încerc să fac ceva. În dreptul gardului penultimei case din sat, zăresc un bărbat pe care îl salut. De ce-l salut eu prima? Şi, mai ales, dacă omul e ocupat cu oareşce irigări de teren din producţia proprie de lichide? N-ar fi prima oară când atac fasolea cu ce-mi pune la dispoziţie nasul din dotare.

Din fericire, îngerul antropologilor foarte amatori se scoboară aproape de groapa de gunoi din Mila 23 şi-mi pune pe tavă ditamai Moby Dick-ul. Bărbatul din curte mă avertizează că la capătul satului sunt nişte câini de care nu trebuie să mă sperii, apoi mă întreabă ce fac pe acolo. Ce întrebare! Am nimerit la locul potrivit. Doamna, proprietara pensiunii (căci pensiune este casa aceea) mă ascultă şi pare dispusă să vorbească cu mine, dar are puţină treabă. Nu-l las pe Moby Dick-ul de dar să-mi scape, aşa că mă ofer s-o ajut la curăţenie.

Scuturat covoare, schimbat lenjerie. Un fleac. Primesc, în schimb, o ciorbă cu perişoare de peşte şi posibilitatea de a fotografia o chiuvetă cuşer.

Seara, cârciumă. Metoda Caragiale, cea a trasului cu urechea la ce se discută în jur, merge de minune.

Sâmbătă. Dimineaţă pe dâmbul din faţa căminului cultural. Toţi ceilalţi au câte ceva de făcut. Eu nu. Nu îndrăznesc să-i cer gazdei noastre să mă recomande uneia dintre nenumăratele tanti care gătesc, aşa că ies ca un câine obidit pe poartă şi mă aşez pe o băncuţă de lemn, cu faţa spre apă, cu o carte în mână. Poate-poate se întâmplă ceva.

Mă reperează, de la depărtare, fetiţa de patru ani a primei proprietare de pensiune la care am şi mâncat. Fetiţa îmi dă târcoale, mă învaţă cum să jucăm „macaroane”, îmi arată cum îşi face unghiile. Părinţii ei sunt în căminul cultural din spatele meu; locul trebuie curăţat pentru că urmează să aibă loc o nuntă acolo. Fix de referendum.

Mi-am găsit deja nişa „muncii cu ziua”, aşa că părinţii fetiţei mă remorchează, din nou, spunându-mi că va trebui să vorbesc în engleză cu nişte oaspeţi din America cu care se înţeleseseră până atunci prin limba gimnastică. Urmează câteva ore de dialoguri încrucişate în engleză şi română. Astfel, ajung să fotografiez bucătăria soacrei gazdei, dar să şi mănânc o ciorbă de mistreţ.

A se reţine: peştele nu e carne şi, cu frici sau fără, ai trăit degeaba dacă nu ţi-ai auzit numele răsunând în Mila 23 din gura domnului care cântă de zor la prima cărciuma din sat (nu, nu la Bamboo!) şi care, culmea, acceptă să facă dedicaţii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s