deltagastronomia

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării

Acasă în satul turistic Sfântu Gheorghe

Bogdan VETU

Iunie 2012, Muzeul Țăranului Român, festivalul D’ale Gurii Dunării. Locul de întâlnire și primul “test” pentru practica de teren ce avea să aibă loc. O canoe stă așezată în curtea muzeului, lăcuită, fără pic de urme pe ea, zici că este scoasă din cutie. Pe ea scrie, Mila 23 – Asociația Ivan Patzaichin, deja mă gândesc, oare voi merge la Mila 23? Poate că am rămas cu gustul icrelor de știucă și hamsii când am stat la Masă cu oamenii Deltei la Libraria Bastilia, unde domnul Patzaichin vorbea cu atâta pasiune despre bucătăria deltei.

Delta începe să se developeze

Am fost repartizat la Sfântu Gheorghe. Într-un fel sunt dezamăgit. Am rămas cu mintea la Mila 23. Ceva magic mi se părea că stă deasupra acestui mic sătuc de pescari. Mă frământ, dar în final accept ideea, ce o fi, o fi, nu schimb datele problemei, în fond, nu am văzut niciun petec din deltă. Ne îmbarcăm pe catamaran, în față ne așteaptă un drum de patru ore pe apă. Nu știu la ce să mă aștept, în minte am doar imagini cu pelicani, canale și stuf, un fel de junglă în mijlocul apelor, un Amazon văzut prin filme. Orele trec și vaporul curge cu Dunărea spre mare. Apă, copaci și iar apă, același peisaj se repetă la nesfârșit. Mă așteptam la altceva, mai viu, mai plin de viață, însă știu că în spatele acestor copaci se află o lume care nu se lasă așa ușor descoperită. Ne apropiem de destinație, în față este un mic cot pe Dunăre iar dincolo de el se află Sfântu, văd cum cineva arată cu mâna în stânga mea. Mă ridic și aștept ca un elev ascultător să văd ce mă așteaptă la orizont. Nu îmi vine să cred, cât de mult s-a schimbat totul. Uite, asta nu era aici…nici restaurantul ăsta…unde îmi este cârciuma!? vezi pe undeva sălciile, că eu nu le văd…îl aud discutând mirat și nostalgic pe domnul profesor. Coborâm din vapor. În fața noastră se văd localnicii care ne ies în cale cu pancarte și căruțe. Mă simt ca un străin ajuns pentru prima oară în România, zona Gara de Nord, tras pe sforă de taximetriștii așezați strategic la ieșirea din gară. Mă întreb, oare la ăștia o fi prețul corect, sau tariful se pune după haina omului!? O luăm din loc spre cazare, pe un drum prăfuit și sălbatic care trece la aproape zece metri de malul Dunării. În dreapta mea sub niște sălcii stau așezate mai multe bărci vechi, scoase din uz, un cimitir a ceea ce odată reprezenta pentru unii un motiv de mândrie. Oare câte gurii au hrănit aceste bărci!? Gândul îmi zboară la preparatele din pește și brusc îmi plouă în gură. Sunt un împătimit al peștelui, iar acesta este un prilej să îmi satisfac toate poftele culinare.

O porție de mici din pește care dă de gândit

Ne cazăm, ne lăsăm bagajele în bungalouri și pornim spre masă. În camping găsim un foișor imens cu mai multe mese din lemn și un fel de cantină cu prețuri de restaurant central. Nici nu mai contează, pofta de pește este mare, iar pentru o primă masă aceste aspecte materiale se trec cu vederea. Comandăm hamsii cu cartofi prăjiți, ceva mici din pește, o noutate și o curiozitate la prima vedere, plus o scrumbie. Pe fața noastră se așterne puțin consternarea, nu este tocmai ceea ce ne așteptam să găsim. Cartofii prăjiți sunt cei înghetați de la supermarket, porții la gramaj, prețul foarte mare, așa că plecăm la fel de flămânzi. Seara o petrecem la cârciuma satului, un loc boem, încărcat cu un farmec aparte, nu s-a schimbat nimic aici, totul a rămas la fel, spune doamna Ana. Punem la punct câteva detalii pentru a doua zi, ciocnim un pahar de vin și ne întindem la vorbă cu Rareș, un hahol autentic, o veche cunoștință a coordonatorilor, care făcuseră mai multe cercetări în zonă. Dintr-una într-alta informațiile încep să curgă, primim recomandări, cercetarea noastră se pare că deja începuse.

A doua zi ne întâlnim în același loc. Tragem la sorți echipele și rămânem în aceeași formulă până la finalul cercetării. Este ora zece. Am ieșit din terasa cu sălcii și mă uit la colega mea de echipă. Mă întreb în gând, acum ce e de făcut!? Care sunt pașii?! Pentru ce suntem în fond aici, care este treaba noastră?! Cu toate că știam toate aceste informații, eram pierdut în ceață. Este prima mea cercetare. Poate era ceva firesc. Pornim la drum, trecem pe lângă câteva curți în care vedem câteva gospodine. Oarecum timizi trecem mai departe, hai să dăm o tură până în capăt că avem timp să vorbim cu lumea. De fiecare dată când o persoană ne ieșea în cale am fi vrut să o abordăm, însă ceva ne reținea. Oare ce să o întrebăm, ce să îi spunem!? Cu fiecare pas parcă amânam tot mai mult momentul, dar la fel de bine simțeam că nu va mai trece mult timp până vom discuta cu prima persoană. Ne luăm inima în dinți și mergem la prima femeie. Ne refuză politicos iar noi mergem mai departe. Am trecut de prima barieră, începem deja să gândim cele mai bune întrebări de abordare, la detalii, la moduri de adresare care fac diferența. Vine și primul interviu. Doamna Speranța, o femeie pe la 65 de ani, blondă cu ochi albaștri, o ucraineancă frumoasă în tinerețe. Urmăm ghidul de interviu și încercăm să fim cât mai riguroși. Elena pune întrebările, iar dimensiunea de gen se simte la acest prim interviu. Fac poze și intervin doar pe alocuri în discuție.

„Am turiști care vin de peste zece ani, vară de vară, pentru o cură de pește”

În zilele care au urmat, până la sfârșitul cercetării, am discutat cu aproximativ 20 de persoane, fie că au fost turiști, localnici, sau simpli comerciați din zonă. Întâlnirile cu profesorii m-au ajutat foarte mult. Mi-au oferit noi sisteme de referință și interpretări ale datelor din teren. Unele întrebări au apărut din primele două zile de interviuri, iar pe final tabloul începea să se contureze. În primele zile ale cercetării am căzut în plasa cantitativului. Abia în ultimele două zile strategia de abordare a fost schimbată, mergând pe detalii. După primele trei zile informațiile erau redundante, nu obțineam nicio informație nouă de la localnici. Aceleași rețete, aceleași povești. De multe ori anticipam răspunsurile iar provocarea cercetării simțeam că nu mai are loc, cu alte cuvinte, simțeam că nu mai aveam ce să descoperim nou în zonă. Acest lucru s-a dovedit a fi fals. Semnificația sturionului și efectele prohibiției asupra bucătăriei tradiționale din zonă a deschis o nouă viziune asupra cercetării. Dispariția peștelui ca urmare a unor norme și politici ecologice privită din două perspective, cea a pescarului autentic din tată în fiu și cea a birocraților din instituții publice, a deschis o nouă ușă de înțelegere a modului în care toate aceste elemente au ajuns să influențeze bucătăria și tradițiile din zonă.

Peștele este cel care atrage ani la rând oamenii îndrăgostiți de specificul zonei. Am turiști care vin de peste zece ani, vară de vară, pentru o cură de pește, spuse tanti Mitița. Acest lucru îl aud repetat în majoritatea interviurilor. Localnici care au împărțiti din casa și masa lor, au ajuns să trăiască dintr-un turism făcut după propriile reguli și propria educație. Am intrat în casele unor oameni cu bun simț, cumpătați și deschiși, niște oameni care s-au schimbat odată cu vremurile. Unii din ei au înțeles că este nevoie de mai mult, de investiții, de condiții, alții refuză să se îndepărteze trecut. Am găsit un contrast și nenumărate antiteze, oameni și locuri cu povești legate între ele, toate descoperite la o simplă discuție despre bucate. Nu am crezut și nici nu m-am gândit că voi afla aceste lucruri. În ultimele două zile ale cercetării lucrurile începeau să capete un sens, să găsim relații de rudenie între cei cu care am vorbit, să salutăm lumea, să fim recunoscuți. Dacă în primele trei zile cercetarea devenise anostă, cu informații repetitive, abia la final am simțit că începusem să ne prindem de lucruri, să găsim legături, să găsim înțelesuri, să fim într-un fel de ai locului. În ultima zi deja simțeam cum mă încadrez în peisaj. Eram mai mult decât un turist, eram un om interesat de ce se întâmplă, un om care căuta explicații despre drama, schimbarea și nevoia oamenilor din zonă.

Este ultima zi. Plec cu regretul de a fi gustat prea puțin din ceea ce înseamnă antropologia, însă cu bucuria de a fi înțeles cu adevărat sensul ei. Sunt fericit că am ales să fac cercetarea la Sfântu. Este un loc la care mă voi întoarce negreșit cu aceleași amintiri ai oamenilor care m-au primit. Din anumite puncte de vedere simt că voi duce cu mine cauza și frustrările lor, lucrurile spuse, chiar lacrimile vărsate de unii dintre ei pentru greul pe care îl duc. Sfântu Gheorghe, un „capăt de lume”, un loc unde modernitatea se luptă din greu să domine trecutul, unde oamenii care îndrăgesc acest loc au înțeles că unele lucruri câteodată trebuie să rămână la fel.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s