deltagastronomia

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării

La Mila 23 cei care vor dori servicii vor fi dezamăgiți. Cei care vor trăiri, nu

Cristian CHIRIȚĂ

La prima cină, nimeni nu alege pește

Niciodată nu am fost un fanatic al Deltei Dunării, în afară de o singură vizită de o zi în copilărie, am privit Delta la televizor.Cumva terenul ales pentru studiul gastronomiei este un salt în necunoscut. Cele câteva informații prinse in grabă nu mă ajuta sa am nici cea mai vaga idee despre cum va fi terenul. Festivalul gastronomic de la Muzeul Țăranului Român m-a introdus totuși in atmosferă, si sincer ciorba de pește îmi era foarte cunoscută doar din povești până să particip la ”D’ale Gurii Dunării”. Desigur că ceea ce vedem la festival poate diferi de ceea ce am putea găsi pe teren. […]

Ajungem suficient de târziu în Tulcea pentru a nu mai avea timp decat de o masă tradițională dobrogeană la pensiune și din precautie aproape nimeni nu alege pește, cei mai mulți aleg ceea ce se cheamă o sfârâială dobrogeană, nu este chiar rețeta lui Radu Anton Roman dar carnea pare de miel și există și mămăligă, voi mai încerca dacă voi mai avea ocazia.

Dimineața, după clasica omletă țărănească, pornim la drum. Vapoarele care ne vor duce la destinație vor pleca cam la aceeași oră. Toată lumea se înarmeaza cu covrigei și cu apă de la micul magazin de lângă gară. […] Fața de călătoria cu trenul, vaporul îți ofera libertatea unei plimbări pe punte. Iar timp de 5 ore ai timp să observi peisajul și deja să-ți formulezi primele întrebări la care ai putea obține un răspuns. De pe puntea vaporului Delta nu este ceea ce se vede la televizor, în prima parte a drumului nici urmă de paradis, multe case, un drum și chiar mașini, iar în zare, către sud poți vedea eolienele. Pentru turistul care nu a văzut decât pliante comerciale, exploatarea forestieră a pădurilor din deltă poate părea ciudată, desigur că în pliantele publicitare nu apar cirezile de vite, dar asta nu înseamnă că ele nu există, iar cele 300.000 de animale domestice înregistrate oficial fac parte integrantă din peisajul Deltei.

Pe șalupă împreună cu distribuitorii oalelor de tuci

Pe vapor comentez împreună cu C., nu pare a fi Delta pe care ne-o imaginam, realizez că de fapt canalul Sulina este o autostradă fluvială, peste tot se vede amprenta omului, se lucreaza la consolidări și la îndiguiri noi, din sutele de specii de păsări existente în De3lta Dunării dacă potem vede pâna la sosirea în Crișan căteva. Nu pentru toată lumea timpul petrecut pe vapor este la fel de lung, pentru cei care își permit, Sulina este la o oră și jumătate de Tulcea cu ajutorul navei rapide. Uneori o deplasare în București poate dura mai mult. Pe vapor cineva arată către un dig construit de o firma străină, pe acolo se va construi drumul, exista în plan pe lângă reabilitarea drumuirlor existente și contrucția a cel puțin 27 de kilometri de drumuri noi. Nu îmi imaginam că în paradis exista drumuri. Si mai exista și pensiuni gata să primească turiști, ni se spune că la Crișan vaporul se va goli, și vom putea juca fotbal pe punte. Abia am ajuns la jumătatea drumului și ma gandesc dacă în Mila 23 voi vedea case tradiționale sau case moderne din BCA cu acoperiș Lindab. Aparent nu există un stil al Deltei Dunării. Pentru echipă drumul cu vaporul se termină la Crișan. Avem la dipoziție cam 30 de minute, și în mod firesc prima oprire este la magazinul din sat, unde spre surpriza noastră găsim cam tot ce se găsește într-un magazin de cartier, inclusiv pește oceanic. Din Crișan continuăm drumul cu o salupă mică, primul lucru care mă frapează este antena radio, un fir legat de o garnitură de chiulasă, care dă șalupei un aspect cybepunk. Așteptările ne sunt înșelate, din puhoiul de turiști la care ne așteptam nu se urcă mai nimeni în șalupă. Ne așteptam ca șalupa să fie plină cu turiști pentru pensiunile din Mila 23. Și încărcătura ne dezamăgește, doua cartoane de ouă, cam cinci kilograme de cârnați Cristim, și doua bucăți mari de cașcaval industrial, din genul din utilizat pentru pizza în localurile de cartier.

Însă drumul e o altă poveste, fară diguri, cu sălcii și stuf, simțim că asta este de fapt Delta. Vedem cormorani și din când în când câte un pește sărind. Împărțim locul pe șalupă cu o familie de romi din Tulcea, nu ar putea exista gastronomie tradițională fără ei, pentru că sunt distribuitorii oalelor de tuci.

Drumul până la Crișan a durat cam o oră și jumatate, am ajuns aproape pe înserat, pe malul opus satului vegeta o cireadă de vaci, nu am mai văzut vaci înotând, și nici nu mi-am pus vreodata problema dacă vacile înoată. În Mila 23 există propietari care au 600 de vaci pe baltă. După o zi petrecută mai mult pe drum, nu mai avea nimeni chef de socializare, tot ce vroiam era un loc în care să scăpam de rucsacii plini de lucruri inutile. Bineînțeles că magazinul din sat este la fel de aprovizionat ca oricare magazin dintr-un sat mai măricel din România. Timpurile în care trebuia să cari dupa tine în Delta ulei, zahăr și votcă au apus.

Pensiunea, specie pe cale de dispariție

Din păcate moralul de este distrus de problemele organizatorice, eu incep să ma simt ca la muncă, imi aduc aminte de bunul meu prieten, să-i spunem Contabilul, care este de părere că ceea ce nu este scris în lege nu este permis. Din păcate pensiunile din Mila 23 au fost ucise de corectitudine. Propietara uneia din cele mai apreciate pensiuni plătea, la o cifra de afaceri de 10.000 de Ron 5.000 taxe. Și ar fi fost ok dacă duzina de pensiuni nu ar fi fost hărțuită de controale. Din păcate se pare că toate strategiile de dezvoltare sunt exclusiv birocratice. Revin la festivalul de la Muzeul Țăranului Român, una din pensiunile din Jurilovca a trimis bucătareasa la trei cursuri de bucătărie pentru obtinerea autorizației. Fenomenul însă nu se referă numai la bucătărie, mai există și școală de pescuit, și pentru a face o analogie, un localnic a enumerat opt instituții care se ocupă de controlul pescarilor. Puțin probabil să te poți ocupa și de obținerea subvenției pentru animale, crotalizare, etc, de pescuit și de pensiune în același timp. Și mulți au ales să renunțe la pensiuni care oferă cazare. Asta nu înseamnă că spațiile de cazare construite rămân nefolosite, doar că sunt folosite într-un alt mod, și anume la întreținerea unei rețele sociale fine și fragile: doctorul care a operat copilul, foști colegi ai soțului, foști clienți care au păstrat o relație de prietenie cu gazda.

Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple, cauza dispariției pensiunilor poate fi datorată și scăderii numărului de turiști. Din ce motive? Și mai greu de spus. Ar putea fi prețurile vehiculate pe internet,și comentarii pe siturile de review-uri de genul: pe o coada de pește am plătit mai mult decât o masă la un hotel de lux. Teoretic la destinație am ajuns într-un impas, fie ne cazăm la unica pensiune deschisă, pentru modica sumă de 250 de Ron pe noapte de persoană, fie găseam o altă soluție. Din fericire în hățișul birocratic s-a gasit o soluție de compromis pentru toate părțile. După rezolvarea problemelor organizatorice, grație ospitalității tradiționale lipovenești am luat prima noastră masă in Deltă: crap cu varză, sincer dupa oboseala de peste zi, masa formată din covrigei și multă cola, peștele prăjit cu mujdei a fost cea mai delicioasă mâncare din Deltă. Desigur că am fost privilegiați, masa copiilor veniți de la șantierul noii case nu conținea nici o bucată de pește: salam, salată de roșii, varză călită și o ciorba de pește de la frigider, refuzată politicos de ginerele gazdei. Nici dimineața lucrurile nu stau altfel, masa uzuală fiind în această perioadă pentru gazda noastră omletă cu castravete, sau o bucată de plăcintă dimineața și una seara, un cabanos la prânz, sau o felie de pâine cu ceva de dimineață înainte de cafeaua în care se pune neapărat și puțină sare. Suprinzător, meniul gazdei a fost destul de sărac în pește pe perioada șederii. Față de părerile preconcepute despre lipoveni, in meniul gazdelor noastre nu a existat alcool decat în momente speciale.

Drumul de la o cutie de pate Ardealul la primul interviu despre pește

Primul lucru pe care îl facem în prima dimineață este un mic tur al satului, nu e foarte mult de mers, pe marginea drumului zac abandonate și putrezite bărcile de lemn. O tradiție care apune la rândul său, bărcile au fost abandonate în favoarea bărcilor din fibră cu motor, modelul favorit este Laguna, motoarele diferă și ele de la 4 CP la 90 de CP, ceva mai mult decât un autoturism uzual, de două ori mai multă putere decât vechea Dacie. După un scurt tur, de despărțim în două echipe. În fața noastră defilează multe porti închise și suntem demoralizați de discursul moralizator al gazdei la plecare: Lumea s-a înrăit, nu mai e cum era odată…”

Oricum eu cu Sabina rămânem în vatra noua a satului iar Ioana și Cătălin se indreapta spre vatra veche. O mare parte a satului a fost inundată și o parte din locuitorii Milei s-au mutat pe vatra nouă, dar se pare că acest lucru a dus la un statut incert al proprietății. Odată cu consolidarea digului, terenurile din vatra veche și-au recăpătat valoarea. Oricum pornim cu speranțe destul de vagi la drum. Totuși satul nu este complet lipsit de animație: în colbul drumului, un copil se luptă cu o cutie de pateu Ardealul. Imaginea pare desprinsă dintr-o reclamă a producătorului. Ne facem curaj și întrebăm de mama, și surpriză, suntem primiți în bucătăria de vară a gospodăriei. Nu am mai întâlnit vreun copil care să fie atât de entuziasmat în fața unei camere foto, dar explicația este simplă și pentru entuziasmul copiilor și pentru reticența localnicilor, și anume că numărul celor veniți să realizeze cercetări, interviuri, investigații poate depași cu ușurință numărul sătenilor. Nu întâmplător, gazda noastră doamna M. a fost deja o sursă de referintă pentru alte cercetări din Mila 23, și la fel nu întâmplător copilul este familiarizat și entuziast în fața camerei foto. Reticența este explicabilă prin faptul toate campaniile de presă, investigațiile și programele destinate locuitorilor deltei nu au adus nimic bun. Deși primele măsuri pentru conservarea peștelui au fost elaborate în urmă cu multă vreme de Grigore Antipa, nici una din masurile luate de-a lungul timpului nu a adus mai mult pește. Și nici convoaiele de reporteri sau campanii televizate nu au schimbat ceva în bine, sau cel puțin asta este percepția celor din Mila 23.

Din pescuit nu se moare de foame

Revenind la primul interviu, Sabina este cea care se ocupă de reportofon, încerc să văd ustensilele de bucătărie. În afară de oalele de tuci și de plita improvizată din curte, nimic tradițional. În sfârșit, cutia de pateu Ardealul este dechisă iar copilul o devorează ca și cum ar fi cea mai bună dulceață din lume. Deși teoretic din pescuit nu se moare de foame, pe gazda noastră, doamna A., nu par sa o dea banii afară din casă. Plita din curte este alimentată cu stuf atunci când nu au bani, frigiderul este primit de la o vecină, un aparat nu neapărat necesar, întrucât chiar și iarna poți prinde pește, iar tradiția deltei spunea să nu lași niciodată mâncare pentru mai mult de o zi. Deja descoperim rețeta care nu e niciodată servită turiștior: malasolka. Pește fiert cu cartofi, pe vremuri se pregătea și din pește uscat, acum peștele uscat este dat uitării. Cartofii și în general legumele sunt luate de la magazin, se pare că cei tineri nu mai merg pe baltă să cultive legumele strict necesare pentru consumul propriu. Dar cei mai în vârstă precum Babulea, mama doamnei M, și ea la rândul său o interlocutoare în alte cercetări, are teren de când se știe și mândria supremă este să nu cumpre nimic de mâncare.

Mâncăruri pe cale de dispariție

Cu moralul ridicat ne întoarcem la gazdă, doamna M, masa este și de acestă dată perfectă, facem poze și Sabina noteaza rețeta. Api mergem la una din singurele pensiuni deschisă în mod oficial, discutăm cu bucătarul. Masa tradițională la pensiune începe cu o țuică de cazan, din prune, caise, pere sau corcodușe. Local mai există în sat cazane care produc țuică pentru uzul propriu. Aflăm că din punctul de vedere al bucătarului (acesta este din Tulcea, iar angajații din Moldova, forța de muncă locală fiind scumpă), lipovenesc este peștele cu legume. Iar preparatele tradiționale sunt crapul la proțap și știuca umplută. Scrumbia, pește a cărui specie este la fel de veche ca beluga, are aceeași soartă cu aceasta, se găsește din ce în ce mai rar, și anume după Paște, cam 2 săptămâni. În rest se mai găsește somn, crap, caras și biban. Toamna este sezonul știucii. Scrumbia, atunci când se găsește, se prepară fie la grătar, fie marinată. Cum numai conserva nimeni peștele cu sare, crapul șalăul se porționeză și se țin la frigider. La pensiune se mai servește și brânză și caș de la ciobanii din Deltă (aflăm că există ciobani care au și 5000 de oi). Aflu mai târziu că numărul masiv de animale domestice în Deltă nu este ceva recent și, coincidentă sau nu, creșterea numărului de animale domenstice datează din secolele XVIII-XIX, odată cu începerea declinului populației de sturioni. Descoperim la pensiune o rețetă clasică pentru locuitorii din Mila 23 cu care am discutat: racii fierți la ceaun cu mujdei de usturoi. Dar și racii sunt ceva sezonier; se prind în general de setci și se consuma numai în lunile cu „r” (septembrie, octombrie etc.). Cum însă setcile sunt interzise, din nefericire nu putem afla cum sunt procurați racii astăzi.

Dar pentru turiști mai există o delicatesă, puii de baltă, cei bătrâni nu au obiceiul să consume broaște, dar la familiile tinere, există puii de baltă în meniu. Întelegem ca mai există în sat doi culegători de broaște, captura este răsplătită cu 2o de lei kilogramul.

La pensiunea de care vorbim, platoul casei conține: pui de baltă, crap afumat, scrumbie afumată, salată, ceapă, scrumbie marinată, roșii, icre de crap cu măsline.

Ne întoarcem la gazdă care promite o masa la baltă, pentru a doua zi, seara nu mai avem timp să vizităm decât groapa de gunoi, groapă unde deșeurile par mai mult turistice (PET-uri și sticle).

În barcă te simți om liber

Ziua ciorbei de pește este o zi de care imi voi aduce mereu aminte. În primul rând m-am trezit foarte devreme și astfel am fost acceptat de către gazdă la cafeaua de dimineațî, momentul zile când membrii feminini ai familiei savurează cafea la o discuție despre micile detalii zilnice ale vieții.

După câteva zile petrecute la Mila 23 un sentiment de claustrare pusese stăpânire pe mine, străbătusem insula care alcătuiește localitatea în lung și în lat și simțeau izolarea. În barcă am realizat libertatea pe care o simt locuitorii Deltei, pot merge oriunde și in orice direcție, în barcă te simți om liber. Am avut privilegiul să mergem cu barca mare, cea cu motor de 90 CP. Pentru gazde nu e chiar o distracție ieftină, se gândesc de două ori înainte să o pornească.

Ziua ciorbei de pește

Fiecare are locul său unde poate cultiva cele necesare pentru traiul zilnic, există porumb, roșii, cartofi, ceapă. Dar gazda noastră se plânge de distanța dintre generații, ea nu a dat niciodata bani pe mâncare, dar cei tineri… Cei tineri nu mai vin la baltă decât ca să primescă sau să culegă roadele muncii altora, nimeni din cei tineri nu mai vrea să muncească la grădina din baltă. În gradină găsim condiții la care nu ne așteptam, există adăpost cu pat, televizor …

Bineînțeles că ciorba este preparată cu apă din Dunăre, în general apa este lăsată într-un butoi la decantat, dar cineva a uitat să umple butoiul, așa ca este umplută o găleată dintr-un loc mai limpede.

Mâncăm mai întâi peștele așa cum se obișnuiește și apoi ciorba, cine mai poate savureaza desertul și  un porumb fiert. Dar pentru gazdele noastre nu atât ciorba este importantă cât din nou socializarea, la masă se discută de toate, fără perdea, de la cei trei soți ai mătușii până la popă…

Nu pot să nu remarc totuși și culoarea politică a mesei, pentru că aici, într-unul din cele mai ascunse colțuri ale României, o găleată este portocalie cu sigla PDL, un tricou este roșu cu sigla PSD și o șapcă este albastră cu sigla PNL, dar pentru cei de la masă simbolurile politice nu au nici o semnificație în afară de cea de utilitate. Înregistrăm cât mai mult din masa oferită de gazde. Hotărâm cu toții că masa din balta merită o descriere densă.

Mai facem un efort și ajungem la o altă fostă pensiune, o găsim închisă. În cele trei case nu mai sunt primite decât cunoștiințe apropiate, nivelul mare al taxelor au făcut pensiunea ineficientă. Înregistrăm și de această dată, dar suntem invitați la o masă preparată de gazdă pentru musafirii din week-end. Suntem impresionați de un caiet în care sunt recomandări ale pensiunii de la turiști din toate colțurile lumii. Acum în curte se mai joacă doar fetele. Oamenii deltei cu care am discutat, de la cei mai înstăriți până la cei mai defavorizați, sunt oameni care nu vor să depindă de nimeni. Dupa ce a renunțat la pensiune, doamna C. s-a apucat de studiat medicina. Pentru că în Mila 23 nu exista nimic, în afara clădirii aproape abandonate pe care scrie Dispensar. Simt acest lucru pe pielea mea, o alergie cruntă la mușcăturile de țânțari îmi face viața de nesuportat, aș dat o avere pe un antialergic. Dar nu pot să-mi abandonez colegii. Plecăm cu promisiunea că ne vom întoarce. Pe drumul de întoarcere ne oprim la un ponton, de dragul încaăunui interviu, omul sincer ne spune că a vorbit cu Cătălin, apoi povestește de cele opt organisme de control care au grijă ca locuitorii Deltei să respecte legea, și apoi adugă misterios :”Vorbești! Găurești!”.

Investigații de etnobotanică

În fiecare zi avem parte de câte o surpriză, astăzi vom avea parte de vânat, mistreț. Vedem pregătirile preliminare și mergem în vecini pentru a vedea ce pun alți „milanezi” pe masă. Sabina notează, înregistrează rețetele, eu mai intervin când și când până ajungem la subiectul broaște, vreau să văd, neapărat vreau să văd că e adevărat, iar vecina se lasă convinsă sâ ne arate două pungi congelate cu picioare de broască, pentru a mă convinge că nu e o legendă. În curte ni se arată și bucătaria de vară și sauna lipovenească din care dacă nu ești atent devii negru de funingine. În curte ni se arată o floare de mentă sălbatică, are o particularitate o floare crește dintr-o altă floare. Ni se spune că e doar o plantă decorativă ca și ricinul de la poartă. De fapt menta sălbatică este una din singurele plante medicinale utilizatăde lipoveni, bună pentru dureri de burtă și pentru dinți. Cu puțină vreme înainte, ceaiul de mentă era utilizat apropae zilnic, astăzi mai este dat turiștilor care se plâng de stomac.  Interesant este ca aprope nimeni nu mai tine minte ce plante se foloseau la saună, unii zic salcie, alții stejar, iar anumite denumiri au fost uitate chiar și în limba rusă.

La prânz mâncăm mistrețul dar, deși era gustos, toți ne cam plângem, poate era util și un ceai de mentă. Apoi într-o doară căutăm cimitirul nou, pe drum nimerim peste familia de romi cu care am veni pe șalupă. Se negociază prețul unui tricou, astfel dăm peste Haralambie, unul din ultimii lipoveni autentici, si spun asta pentru că e unul din cei doi bărbați care mai merg la slujba de la biserică, și nu merge oricum ci îmbrăcat în costum popular. E adevărat, este greu să respecți tradiția lipovenească în epoca televizorului, o femeie din sat ne-a spus ”la noi e cam ca la musulmani”, femeile au capul acoperit și nu trebuie să se vadă nimic.

Haralambie nu va lăsa multe tradiții în Mila 23, nepoții săi sunt mândri de originea lor dar sunt canadieni la a doua generație deja. La Haralambie descoperim autenticul Deltei, mult bun simț și curățenie, evit să-i spun moș Haralambie pentru că deși sunt mult mai tânăr sau mă rog ceva mai tânăr, nici eu nici colegii mei nu cred ca am putea să dăm un tur de Deltă la rame așa cum face Haralambie. Și se descurcă singur, singur are grijă de grădină, singur prinde pește. Iar cei dragi sunt cea mai mare parte a timpului icoane pe pereți alături de icoana lipoveneasca veche de peste 200 de ani care se transmite din generație în generație.Casa pare o casă de la muzeul satului totul este aranjat într-o ordine geometrică aproape nefirească, pornind din pivnița cu pereți construiți din sticle goale păna la bucătăria de vară și camerele pentru musafiri. Ni se prăbușește și mitul lipovenului băutor: deși are băutură în casă, Haralambie nu bea deși ne oferă cumpatat un pahar de vin.

De la o extremă trecem în cealaltă: seara în crâșma satului dăm de Semaca, care ne mărturisește că el pescuiește broaște. Deși ne cere o bere pentru poveștile lui, Semaca are ambiția de a se descurca singur, nu se descurcă grozav dar încearcă.

O cherhana după standarde europene

Urmează încă o zi și planul este să vizităm cherhanaua, după câteva negocieri reușim. Nimic tradițional, totul este realizat după standarde europene, pereți sandwich, fabică de gheața bazine de inox, și personal și birocrație moștenite de la vechea Piscicola. Toți își aduc aminte cu nostalgie de vremurile Piscicolei. Totul se înregistrează în mod birocratic, iar peștele este dus la Tulcea de unde va fi transportat refrigerat catre Hipermarket. Nici vorba de pește sărat, cine ar cumpăra, ne spun angajații.Angajații manâncă „pachet” – pește, carne, salam, sau mai fac o ciorbă cu legume cumpărate. Aflăm că la cherhanaua veche mai sunt oameni vechi, și cel mai interesant este faptul că nu se poate cumpăra pește direct de la cherhana. Nostalgia însă se vede când vorbesc de timpurile de dinainte, așa cum Babulea povestea cum lucra la Stipoc unde veneau străinii, adică turiștii, ne explică fiica sa.

În penultima zi am prins gustul peștelui

Astazi, din vechile amenajări – ne spun – și din cherhana au mai rămas doar cele naturale. Celelalte sunt concesionate pentru pășunat. Pe drumul de întoarcere de la cherhana descoperim ciulinii de baltă. Au gust de nucă de cocos, ne spun doi dintre localnici. Facem poze, si rămânem cu atât pentru căciulinii se culeg în august-septembrie.La prânz mâncam celebrul crap la proțap, mâncare care mă face să înceapă să-mi placă peștele. Nu înțelegem de ce se numește la proțap pentru că se pregătește la cuptor. Deși în general se gătește cu solzi, pentru noi se face o exceptie. Întămplător ne reîntâlnim cu familia de vânzatori ambulanți, sunt la ora mesei și tot cea ce au este o pâine pe care o împart. Oricum era ajunul ultimei zile. Așa că fiecare a încercat ceva de unul singur, Sabina s-a dus la masa pescarilor, noi am ascultat poveștile de la crâșmă, povești și negocieri, iar Cătălin a reușit să aranjeze o partidă de pescuit. Dacă vrei să afli ce se întâmplă în sat, crâșma e locul cel mai potrivit, și nu mică mi-a fost mirarea că nu noi am intrat în vorbă, ci pescarii au intrat în vorbă cu noi.

Și am ajuns la ultima zi, ar fi trebui sa o folosim ca o sinteză, așa că am onorat invitația la fosta pensiune. În primul rând am servit știucă umplută. Tradițională sau nu, o recomand oricui. Au urmat icre și multe povești, ascultate în holul unei construcții moderne. Apoi ni se arată casa veche, temperatura mai scăzută cu cel puțin 5 grade. Întreb de ce nu se mai fac acoperișuri de stuf, și aflu mai târziu de la ginerele doamnei M ca acoperișul de stuf este mai scump decăt cel de tablă și că nu mai sunt nici meșteri pentru acoperișul „german”. Regret, pentru sunt sigur că nu peste mulți ani casele vor arăta toate la fel cu acoperișul standard Lindab.

Mic ghid de pescuit broaște

Pe drumul de întoarcere dăm de Semaca, este ok să-i facem poze și să filmăm, ne povestește cum se prind broaștele. Deși pare complicat lucrurile sunt mai simple decât par. Ca în orice domeniu primul lucru e cel mai greu de făcut, și anume în cazul lui Semaca, să prinzi prima broască. Si asta se face cu un fel de undiță, care în loc de cârlig are o minge mică de cauciuc. Mingea se aruncă pe apă astfel încăt sa sară, cât mai aproape de broască. Broasca apucă mingea și este trasă în coș, prima broască este sacrificată, se taie de deasupra picioarelor, se crestează pielea picioarelor și se scoate pielea „ca un ciorap”. Piciorul de broască este legat în locul mingii de cauciuc și apoi se folosește la fel ca mingea, numai că de mult mai multe ori, din când in când se aruncă piciorul de broască utilizat ca momeală, în câteva ore Semaca a prins cam 15 kilograme, dar partea mai migăloasă va fi tranșatul, asta îi va lua aproape toată ziua. Ceea ce este mai complicat este să găsești clienți. Și mai complicat este să scapi de resturile rămase. În apă nu ai voie, în curte dacă le arunci putrezesc și te reclamă vecinii, în văzduh Semaca nu a încercat dar a găsit cumva el o soluție. Oricum Semaca are multe povești, despre ouă de lișiță, pescuit de raci și chiar povești despre lebede.

Fish spa și miracolul lipitorilor

Pentru ultima zi ni se mai pregătește o supriză, și anume o excursie cu barca de 4CP pâna la Ligheanca. Nu poți să mergi la Dunăre fără să intri în Dunăre, excursia este o binevenită ieșire din rutina în care am intrat, gazda stă pe marginea bărcii și face fish-spa gratuit, adică micul oblete curăță tălpile, ni se povestește de valoarea lipitorilor și efectul miraculos al acestora pentru varice învățat de la un doctor din Germania.

Când ai de ales între margarete și trăiri

E ultima zi și stim ca trebuie să plecăm de la gazda noastră, doamna M. Desigur că nu mai există pensiuni în Mila 23, dar genul acesta de schimb în care nu beneficiezi de servicii, ci de o relație aparte cu cei care te primesc în casa lor, este de preferat nivelului european al margaretelor. Cei care vor dori servicii vor fi dezamăgiți, dar cei care vor trăiri nu.

Plecăm dis-de-dimineața transformați cu toții, transformați de teren și de Deltă. Fiecare a venit cu o impresie despre Deltă, auzită, spusă, văzută la televizor. Acele impresii cred că nu mai există în noi, au dispărut odată cu experiența terenului. Delta o simți, și o simți în mod diferit și individual, este o experiență personală care merită trăită și care nu poate fi povestită pentru a fi înțeleasă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s