deltagastronomia

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării

La baltă, printre vintire, taliene și undițe – mic inventar al cotidianului pescăresc

Cătălin BUZOIANU

Satul Mila 23 se află la a douăzeci și treia milă marină Vest de Sulina, în regiunea Deltei Dunării. Cu o populație de 480 de oameni, principala sursă de venit a satului provine din pescuit, activitate practicată pe perioada întregului an. Printre speciile de pești care pot fi găsite în rețetele și pe mesele localnicilor, putem distinge știuca, somnul, carasul, bibanul, crapul și altele. Cercetarea de teren desfășurată la jumătatea lunii iulie, 2012, ne-a adus față în față cu cazul particular al acestui sat în marea schemă a bucătăriei Deltei.

Cu toate acestea, orice fel de încercare de a reconstrui un fel de imagine de ansamblu a practicilor cotidiene de consum gastronomic nu putea ignora activitatea propriu-zisă de exploatare a principalei resurse gastronomice, peștele. Oportunitatea de a studia acest important aspect a apărut în urma unei serii de contacte cu pescarii satului, prin discuții nestructurate și interviuri în profunzime și primirea unei invitații de a merge la „baltă” din partea unuia dintre aceștia. Domnul H. pescuia de 15 ani în Deltă atunci când explorările noastre etnografice prin sat ne-au adus în cale, pe dig, în timp ce curăța plasele de pescuit pentru a le folosi a doua zi.

Câteva cuvinte despre plase. Sunt două feluri de plase de pescuit acceptate legal în Delta Dunării: vintirul și talianul. În ambele cazuri, scopul este de a închide o întindere de apă în așa fel încât peștele, îndemnat de curent sau de pradă, să intre în cămăruțele special înodate în plase. Vintirul este o plasă care încorporează de la trei la cinci cercuri cu diametrul de 120 de centimetri care, între ele, formează două cămăruțe intermediare prin care înoată peștele până să ajungă în cea de-a treia, și ultima, cămăruță din care nu mai poate ieși. Talianul, în plus față de vintir, închide o mai mare întindere de apă, fiind mai lung (zeci de metri), și formează la un capăt, dintr-o plasă întinsă ca fileul de tenis, un triunghi numit „obor” care ar trebui să conducă peștele până la cămăruța finală în care rămâne prins. Partea întinsă a plasei este menținută tensionată cu ajutorul unei serii de greutăți de plumb, legate de partea scufundată a plasei, și o altă serie de bucăți de plastic, goale pe dinăuntru, care plutesc deasupra apei.

Ambele tipuri de plasă sunt fixate în loc împotriva curentului în niște bucăți lungi de lemn care se ridică deasupra apei ca un fel de pădure desfrunzită. Vintirele pot fi, de asemenea, amplasate aproape de linia de stufăriș de lângă mal și pescarii adesea sunt nevoiți să-și cresteze un intrând să-i spunem printre acesta cu ajutorul rizacului, o secure de de mari dimensiuni. Talienele și vintirele sunt ridicate la suprafața apei pentru a fi controlate cu ajutorul ghionderului, un instrument cu un mâner de lemn de mărimea unei lopeți cu un fel de furcă cu doi colți la unul dintre capete cu ajutorul cărora se agață inele speciale cusute în plase. Acestea sunt sculele folosite de pescarii din Mila 23 și sunt amplasate de-a lungul canalelor și la intrarea în Lacul Fortuna (Furtuna, dacă acceptăm denumirea de pe hartă).

În acest loc avea întinse plasele Domnul H. în dimineața de sâmbătă în care am onorat invitația. Pescarul era originar din Tulcea, dar munca l-a adus împreună cu soția la Mila 23, pentru o mare parte din an, și nu trăia din pescuit. În dimineața în care am urcat pe dig să vorbim cu el, curăța vintirele de iarba marină care înfundă frecvent ochiurile plasei și împiedică pește nou să intre în capcană. După curățare, pescarii de obicei întind vitirele și talienii la soare pentru a se usca și a scăpa de „mirosul” ierbii și a apei. Acest contact inițial a fost urmat de o altă discuție în cadrul căreia puncte centrale au fost pescuitul și instrumentarul cotidian al pescarului. Orice nepriceput poate recunoaște dificultatea cu care ajunge să te descurci cu tot jargonul pescăresc, eu nu am făcut excepție, dar acest lucru a facilitat în mare parte invitația de vedea cu proprii ochi cum sunt de fapt amplasate plasele în apă și zona generală în care pescuiește lumea. Această călătorie urma să fie făcută special pentru relaxare, „golăneală”, și pentru a-mi lămuri confuziile din minte.

Am pornit, prin urmare, sâmbătă dimineața la ora 07:15, prin Canalul Șontea, spre Lacul Fortuna, locul în care își amplasase plasele în ajun. Alături de noi, în micuța barcă cu motor, stătea domnul N., un coleg de muncă, care a adus trei undițe de pescuit ce a contribuit la aerul doar pe jumătate serios cu care porneam la drum. Deși eram în plin sezon al bibanului, pentru a-l prinde cu undița pe canal trebuie să întinzi firul undiței în primele ale dimineții, înainte să dea căldura. „Bibanul este un pește care preferă apa răcoroasă, aflu de la domnul N., așa că cel mai bine îl prinzi dimineața devreme sau seara, după șase”. Dar noi pornisem la drum prea târziu pentru a spera la o captură obișnuită care poate ajunge chiar și la zece-cincisprezece bibani.

După mai mult de o oră de navigat prin canale, trecem prin Pasul Olguța și ajungem la locul în care domnul H. și-a amplasat vintirele. În mod normal, domnul H. nu ar fi verificat aceste plase până luni, când cherhanaua, locul în care pescarii își vând captura și de unde aceasta este trimisă mai departe în țară, se deschide. Dar condițiile sunt deosebite – un student care pune întrebări l-a ținut de vorbă despre pescuit și, poate și mai important, peștele, mai ales știuca, prins vineri de obicei nu trăiește în plasă până luni dimineața.

Odată ajuns în fața vintirelor, domnul H. folosește ghionderul pentru a-mi arăta o parte din captura sa (câțiva carași, o știucă) și mă trece prin toate diferențele dintre un talian și un vintir, cum am explicat mai sus, de această dată cu ajutorul instrumentelor aflate la îndemână. După aceea mă lasă singur cu domnul N. pentru a pescui împreună în timp ce se duce să verifice celelalte plase cu o barcă cu vâsle ancorată pe lângă vintire. Domnul N. apoi încearcă să mă inițieze în tainele pescuitului la undiță și pentru următoarele 3 ore dăm la biban și la știucă cu rezultate slabe: pescuiesc 5 bibani din care 4 sunt prea mici pentru a fi păstrați așa că i-am aruncat înapoi în apă, iar pescarul a prins doar 3-4 bibani de dimensiuni normale. În plus, ora la care pescuim nu este propice pentru a prinde bibani și nici știucă, cealaltă specie pe care ne-am concentrat eforturile, nu a dat semne de viață. Schimbăm de două ori locul, când mai aproape de mal, când mai aproape de apa întinsă a lacului, dar fără niciun rezultat încurajator.

La întoarcere, domnul H. aduce câteva vintire pentru a fi curățate acasă și aproape 8 kilograme de știucă pe care o punem într-o ladă frigorifică pentru a sta proaspătă, împreună cu peștele prins de noi și ținut până atunci într-o plasă scufundată peste marginea bărcii în apa Dunării. Drumul de întoarcere ne aduce în calea „hotelurilor plutitoare”, pontoane mari cu spații de locuit trase de vaporașe de-a lungul și de-a latul canalurilor și care reprezintă o problemă serioasă pentru pescari: valurile create de volumul mare de apă dislocat de aceste pontoane aduc mizerie (stuf, crengi de copaci, bucăți de iarbă marină) de la mal în mijlocul canalului și pot împiedica elicele motoarelor de mică putere cu care sunt echipate majoritate bărcilor pescarilor și, poate mai grav, murdăresc vintirele și compromit captura de pește. Acostăm în centrul satului în jurul orei 13:00 și peștii pe care i-am prins așteaptă să fie gătiți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s